Mărturia convertirii mele…doar Isus!

Înainte să citiți tot ce scrie mai jos, trebuie să înțelegeți asta: Dumnezeu chiar este bun, veniți la El exact așa cum sunteți, acolo unde sunteți, orice s-ar fi întâmplat și orice ați fi făcut, doar veniți la El!

Încă ceva, ce scriu aici este experiența mea, așa cum am înțeles-o, așa cum mi-o aduc aminte, așa cum am perceput-o, nu extrageți nimic teologic din ce am zis, în afară de faptul că Dumnezeu e bun și că primește pe oricine.

Mândrie. Egoism. Plăceri. Cele 3 cuvinte ce caracterizează viața mea, acesta sunt eu în Adam, în natura mea căzută, acesta sunt eu fără Dumnezeu.

Viața fiecăruia dintre noi este marcată de 3 evenimente majore: nașterea, moartea, judecata. Ne naștem, trăim, murim și pe urmă judecata, după cum spune Dumnezeu:

“oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”.

Acesta era și parcursul vieții mele, îl văd acum, e limpede, mă uit în urmă și totul este clar…de la primele amintiri pe care le am, știam ce vreau să fac (voiam să fac doar ce voiam eu), și pe măsură ce am crescut am început să ofer contur vieții mele, aveam totul pus la punct, eram împlinit, și deși nu aveam mari posesiuni sau multe lucruri materiale, eram fericit, și urmam cu sete lucrurile pe care doream să le fac pentru tot restul vieții mele.

Împlinisem 24 de ani în urmă cu câteva luni…și pe atunci eram gata să dau totul ca să ajung unde și la ce mi-am propus, asta până într-o seară…nu a fost boală sau suferință, nu s-a întâmplat nimic grav, dar cumva, de nicăieri, a fost ca și cum am fost adus la sfârșitul vieții mele, și am fost invitat să privesc în trecut, la tot ce am realizat, și acum o întrebare apăsa puternic mintea mea:

“La ce îți folosește tot ce ai realizat?”

Dar, înainte de acest episod, viața mea fusese caracterizată de încă ceva, de încercările mele de a ajunge la Dumnezeu, asta deoarece provin dintr-o familie de credincioși evanghelici.

“Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcât m-a zămislit mama mea”

O familie creștină

Bunicul meu făcea parte din mișcarea de reforma din Biserica Ortodoxă, Oastea Domnului, iar mai târziu, bunica mea a făcut parte din mișcarea tudorista (mișcarea de trezire evanghelică pornită de Tudor Popescu și Dumitru Cornilescu), ca mai târziu mama mea să facă parte din aceeași mișcare.

Așadar, am cunoscut de mic ce înseamnă Biblia, adunarea, Dumnezeu, nu eram străin de așa ceva, mai ales că trăiam la sat, și pe atunci credincioșii se vizitau mai des unii pe alții, și se țineau adunări de casă.

Nu eram deloc interesat de lucrurile creștine, eu doar voiam să mă joc și să fac ce-mi place, însă undeva prin clasele 6-7 am avut prima tentativă de a “mă întoarce la Dumnezeu”. Venise o familie creștină la noi acasă și la sfârșit m-am rugat și eu să fiu mântuit, și după ce am mărturisit că am făcut asta unei persoane care predica în adunarea unde mergeam, acea persoană m-a întrebat dacă “am avut lacrimi”, i-am zis că da, acea persoană privind zâmbitoare și aprobatoare, ca și cum lacrimile ar fi fost dovada unei pocăințe adevărate.

Nu a fost o pocăință autentică…pe urmă, la vârstă de 14 ani am fost într-o tabăra creștină, și acolo, din teamă de iad, am decis să mă pocăiesc din nou. M-am rugat, m-am decis să îl urmez pe Isus, și de a două zi am început să practic viața de creștin, așa cum o înțelegeam eu. Am început să vorbesc precum un creștin, am renunțat la ce credeam eu că e păcătos, am început să merg mai des la adunare, să citesc Biblia, să mă rog…eram foarte atent să nu mint, și ca exemplu, spuneam mereu exact cât este ceasul, nu mai aproximam ca înainte, spuneam că este 7 și 21 de minute…dacă spuneam că este 7 și 20, mințeam!

Am fost creștin 2-3 săptămâni, pe urmă m-am întors din nou la stilul de viață de dinainte. Timp de 1-2 ani am avut multe încercări de a “mă face creștin”, însă orice încercam, mă trezeam tot în mândrie, egoism și plăceri, până când am zis că eu nu pot să fiu creștin, și am renunțat, nu am mai încercat, nu mi-a mai păsat, și mi-am văzut de viața mea de păcat în continuare.

La vârsta de 19 ani am avut o situație, nimic grav, însă am căpătat o anxietate puternică, și credeam că sufăr de o boală gravă…atunci am încercat iar să-L caut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, am încercat să fac tot ce pot ca să mă asigur că dacă mor, nu ajung la judecată…Dumnezeu era pentru mine doar o plasă de siguranță pentru eternitate…rea stare și ticăloasă mentalitate!

În acea vreme, pe când stăteam într-un cămin studențesc, am devenit un creștin serios, credeam eu, nu lipseam de la adunare, făceam parte din grupuri de tineri, grupuri de case, citeam Biblia mult, spuneam și altora despre Dumnezeu (și eram convins că dacă spun și altora despre Dumnezeu, sigur o să fiu mântuit), mă rugam în public, am renunțat la orice lucru păcătos, ba încă le spuneam și altora să renunțe la păcatele lor…și voiam să mă fac predicator.

Am renunțat!

Însă nu a durat mult, deoarece absolut nimic din lucrurile creștine nu-mi ofereau plăcere, în afară de faptul că-mi plăcea să fiu lăudat pentru “cât de creștin sunt eu”, și treptat am revenit la plăcerile mele, am renunțat la adunare, la grupul de tineri din care făceam parte. Între 19 și 22 de ani a fost o perioadă în care am tot încercat să mă convertesc, au fost multe încercări și multe sforțări.

Mă pocaiam, credeam că sunt mântuit, începeam să trăiesc iar în păcat, credeam că sunt pierdut, dar dacă ascultam o melodie creștină și-mi dădea o lacrimă, credeam că gata, sunt iar mântuit. Trăiam în păcât, dar în fiecare noapte mă rugam să-mi fie iertate păcatele, ca nu cumva dacă mor, să ajung în iad, și am trăit multe, foarte multe astfel de evenimente, cu pauze mai mari sau mai mici, timp de 3 ani de zile…și au curs multe lacrimi.

Toate acestea până când într-o zi am citit Evrei 6 unde spune:

“Căci cei ce au fost luminaţi odată şi au gustat darul ceresc şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăînţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit.”

Să citesc acest pasaj a fost ca și cum cineva a luat un munte și m-a lovit peste cap cu el…mi-a răsturnat lumea, am avut o perioadă foarte tulbure de câteva săptămâni, eram atât de apăsat încât nici nu mai puteam să respir bine, eram convins că nu mai pot să fiu iertat, la câte păcate am făcut cunoscând adevărul, de cate ori am părăsit adunarea, alegând păcatul…eram convins că mântuirea nu mai este posibilă pentru mine. Am încercat să discut cu diverși creștini, dar nimic nu mă putea scoate din acea stare de nesiguranță și disperare.

DAR (țin minte și acum foarte clar) stând în canapea și luptându-mă cu tot felul de gânduri negre, un gând mi-a venit brusc în minte:

“Ai 22 de ani, mai ai mult de trăit, vezi tu mai târziu ce faci cu privire la Dumnezeu”.

Din acel moment au cam dispărut gândurile negre, am început să renunț treptat la tot ce credeam eu că înseamnă viața de credință, am găsit un job, și mi-am văzut de viața mea…de la 22 până la 24 de ani am fost ok, chiar bine (omenește vorbind), cum ziceam la început, eram fericit, eram împlinit, nu simțeam că-mi lipsește ceva.

Uitându-mă înapoi, realizez acum că drumul pe care mergeam începea să se întunece din ce în ce mai mult, începusem să fiu foarte interesat de vrăji, vrăjitori, puteri demonice, ritualuri, cărți demonice și alte lucruri de genul acesta, și nu, nu din filme sau jocuri video, ci lucruri reale, din realitate, și devenise ceva comun să am coșmaruri cu privire la aceste subiecte.

“Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele și m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său […]”

Dumnezeu în urmărirea omului

Dacă până la 24 de ani viața mea a fost caracterizată de EU trăind în păcate, sau EU care încercam să ajung la Dumnezeu, cu motivația unică de a scapa de judecată și de condamnarea eternă, la 24 de ani, Dumnezeu a venit în viața mea!

DE CE? Nu aveam nevoie de El (sau cel puțin așa credeam eu), aparent eram fericit de unul singur, eram împlinit, și eram împăcat cu gândul că o viață am, o trăiesc așa cum consider eu că e mai bine, și pe urmă, nu mai contează.

Cum ziceam, la 24 de ani, toamna anului 2012, într-o seară, am fost adus la sfârșitul vieții mele, și am fost invitat să privesc în trecut, la tot ce am realizat…“La ce îți folosește tot ce ai realizat?” Și am înțeles că pe lângă asta, va urma și judecata lui Dumnezeu, deoarece eram convins că a doua venire a lui Isus era iminentă, urmă să se întâmple imediat…pentru cei care nu știu, în anul 2012 a fost nebunia aceea cu sfârșitul lumii, calendarul maya, planeta X și alte lucruri, lucruri care pe mine mă interesau foarte mult și pe care le cercetam cu de-amănuntul.

Am înțeles că tot ce urma să fac nu mi-ar fi folosit la nimic, tot ce urma să realizez era gol, putred. M-am oprit din tot ce făceam, 3 zile nu am vorbit cu nimeni, nu prea mai vorbeam acasă (lucru ce nu era așa ieșit din comun, ținând cont că de fel oricum nu prea vorbeam așa mult acasă), dar nu mai vorbeam nici la serviciu, lucru foarte ciudat pentru mulți, deoarece eu vorbeam cel mai mult dintre toți. Bineînțeles, colegii au început să mă întrebe ce am, ce s-a întâmplat și așa mai departe…tăcere totală din partea mea.

Ce s-a întâmplat? Nu știu, în acele 3 zile m-am simțit ca și cum nu mai am suflet, nu mai aveam nici o emoție, nici o dorință, nici o plăcere, nu mai simțeam frică, nimic, foarte ciudată stare, ca și cum aș fi luat medicamente foarte puternice și eram pur și simplu neutralizat, sedat.

Nu mai știu exact ce s-a întâmplat după, știu doar că nu îndrăzneam să vin la Dumnezeu să-I spun să mă ierte, nu aveam putere să fac asta, însă știu că începusem să ascult iar muzică creșțină, și într-o seară a început melodia “Dacă te-a chemat” – Adina și Paul Iliescu,

“Știu ce te apasă prietene dragă, și-ți spun nu te indoi și nu mai sta,
Căci El poate orice să înțeleagă, și să vindece rana săpată în inima ta.
Dacă te-a chemat Domnul Isus, tu grăbește-te cu al tău răspuns,
Dacă te-a chemat, nu întârzia, doar El singur te poate salva.“

M-am dat jos din pat, m-am pus pe genunchi și am zis doar atât, “Doamne, am venit!”

Am început o nouă viață

În week-end-ul următor m-am dus la adunare, și începând cu acea zi am rămas în adunare timp de 14 ani, până în prezent, și prin har voi rămâne până la sfârșit. Am avut căderi, probleme, a trebuit să învăț multe lucruri prin suferință…însă întrebarea MEA, și a altora poate, este, cu ce diferă încercarea mea de la 24 de ani de a deveni creștin, cu toate încercările de până atunci?

Sunt multe de zis, însă diferența fundamentală este această: până la 24 de ani am încercat EU să devin creștin, la 24 de ani Dumnezeu m-a făcut creștin. Până la 24 de ani am încercat EU să ajung la Dumnezeu, la 24 de ani a venit Dumnezeu la mine.

Înainte mă rugam să scap de păcat, mă rugam să fiu ajutat, și nu se întâmpla nimic. Acum mă rugam, și începeau să se întâmple lucruri. Când ziceam înainte că nu mai pot înainta, nu se întâmpla nimic, și nu mai puteam să înaintez, acum ziceam că nu mai pot, și primeam putere cât să mai merg câțiva pași înainte, zi după zi, lună după lună, timp de 1 an de zile și ceva.

Dacă aș sumariza viața mea de după vârsta de 24 de ani, ar fi aceasta: “Dumnezeu mă trage după El, Dumnezeu a fost acolo.” Sentimentul, gândul și tot ce se mai poate spune, al faptului că Dumnezeu ESTE aici, în viața mea, nu poate fi descris, dar este real.

“Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, și eu n-am știut.”

Asta am realizat eu puțin mai târziu…ce poți spune și face în făța unor asemenea lucruri?

Credeam că m-am dus eu la Dumnezeu, atunci când am zis “Doamne, am venit”, însă mai târziu am realizat că de fapt, venise Dumnezeu la mine…Mărețul, Infinitul, Eternul, Binecuvântatul Dumnezeu venise LA MINE, și atunci când m-am dus eu la El, El era deja acolo.

“Când era încă departe, tatăl său l-a văzut […]”

Taina dragostei, alegerii și mântuirii lui Dumnezeu!

De fapt, eu am venit la El pentru că El m-a adus, El m-a chemat, și de atunci până acum, El a fost pe urmele mele, chiar când eu eram pe cale să renunț, chiar când eu m-am îndepărtat, chiar când eu am fost…eu cel din trecut, El a fost acolo, El era pe urmele mele, m-am simțit mereu urmărit și constrâns de Dumnezeu.

Ce fel de Dumnezeu este acesta care face aceste lucruri, cum trebuie să fie acest Dumnezeu, cât de mare trebuie să fie bunătatea, îndurarea, răbdarea, mila Lui? Merită să meditezi la aceste lucruri, merită să te gândeșți la El, să încerci să “sondezi” adâncimilie bogăției de îndurare ale acestui Dumnezeu cu care avem de-a face.

Când am fost născut din nou cu adevărat? Nu știu…spun asta pentru că, după ce am revenit în adunare la 24 de ani, a urmat o perioadă de 1 an și ceva de zile, cea mai confuză perioadă din viața mea, perioadă în care treceam de la extaz la agonie foarte des, perioadă în care nu știam sigur dacă sunt sau nu mântuit.

Sunt sau nu mântuit?

Problema mea în acel an a fost aceasta: sunt mantuit cu adevărat sau nu? Știam că, dacă vreau să fiu mantuit, trebuie să cred, dar…ce este credința? Cum adică “să cred”, ce trebuie să fac?

Am început să citesc cărți creștine, prima dintre ele fiind “Atributele lui Dumnezeu”, de A.W. Tozer, o carte fabuloasă, o recomand oricărui creștin. Am citit multe cărți, în special Tozer și altele de la editura Perla Suferinței, cărti scrise de Martin Luther, și am ascultat multe predici, începând cu Tozer, Ravenhill, David Wilkerson, continuând cu RC Sproul, John Piper, Paul Washer, John McArthur și mulți aliîi, inclusiv cărți de la mistici creștini precum Tereza de Avila, Fenelon, Madame Guyon.

Cărți precum “Emoțiile Religioase” a lui Jonahtan Edwards mă biciuiau, mă duceau în depresie, îmi demonstrau că nu sunt un creștin adevărat, “sfințirea deplină” promovată de John Wesley nu mă lasa să dorm noaptea, și predicile “arzătoare” ale unor predicatori, mai ales cei din ramura calvinist / protestantă din America, mă făceau să înțeleg din ce în ce mai mult că de fapt, nu sunt născut din nou, deoarece nu îndeplinesc toate criteriile pe care trebuie să le îndeplinească cineva care este mântuit.

Mă uitam cu gelozie la credincioșii din adunare, păreau că au pace, că sunt bucuroși, iar eu mă simțeam mizerabil, se predica despre bucuria mântuirii, însă eu aveam asupra mea mai mereu agonia condamnării…am încercat tot ce știam că trebuie să fac, am renunțat la orice îmi oferea plăcere, am ajuns să cred că tot ce îmi place era păcătos…nici ceai nu mai beam (că îmi plăcea), și acum îmi e clar că trăiam un legalism crunt, și timp de 1-2 luni am fost în această stare de legalism…ticăloasă stare, fugiți de legalism!

Eu ÎNCĂ încercăm să obțin aprobarea lui Dumnezeu prin ce făceam eu, încă încercăm să-i aduc ceva lui Dumnezeu, că să îi pot spune:

“Uite Dumnezeule, ți-am adus asta și asta și asta, acum e bine situația între noi, sunt bine, suntem bine?”

Și nu era bine, am încercat să discut cu frații, am discutat foarte mult, am ridicat mâna când se făcea o chemare…dar nimic nu putea să mă convingă de faptul că sunt mantuit, pacea mântuirii era departe de mine, și spre sfârșitul anului (anul 2013, avem 25 de ani, ma întorsesem de 1 an în adunare) situația devenea din ce în ce mai grea, începusem să am perioade lungi de depresie, câteodată eram așa deprimat încât nu aveam putere să mă ridic din pat.

Țin minte că citeam despre convertirile altor credincioși din trecut, și toți spuneau că a fost un moment, o licăririe, o străfulgerare în viața lor, și de atunci înainte au fost siguri că sunt mântuiți…mărturia Duhului, atât de proclamată de John Wesley și de metodișți, era ceva ce îmi doream cel mai mult în această viață, o căutăm, o visam…am încercat să fac orice ca să o obțin, însă degeaba, nu a venit.

Într-o seară eram în curte, și dintr-o dată m-am simțit părăsit de Dumnezeu…pentru eternitate, un sentiment atât de puternic și de real încât am stat nemișcat o perioadă bună de timp. Eu Îl doream pe Dumnezeu, în anul care a trecut nu căutam mântuirea în special ca să scap de condamnare, ci Îl doream pe Dumnezeu, doream să Îl cunosc, să Îl văd, să Îl simt…am avut zile întregi în care plângeam oriunde mă găseam, din dorința de a-l cunoaște pe Isus, însă acum eram părăsit, simțeam ca și cum ar fi început deja eternitatea și urma să o petrec singur, fără Dumnezeu.

Eu nu pot să cred!

După un timp a trecut această stare, însă mă găseam tot în situația în care, credeam eu, Dumnezeu dorea de la mine credință, iar eu nu puteam să I-o ofer, pur și simplu nu puteam să cred!

Pe data de 31 decembrie 2013, la un an și ceva de când revenisem în adunare, am văzut un film despre John și Charles Wesley, și acolo de mai multe ori se spunea “tu nu ești departe de Împărăția Cerurilor”…Ahhh, acestea erau cuvintele care descriau cel mai bine viața mea, simțeam profund că nu sunt departe, că mai e puțin, puteam să văd Împărăția, puteam să o ating, mai era doar un mic pas pe care dacă îl făceam, deveneam parte din Împărăția lui Dumnezeu, încă un pas și primeam siguranța deplină, încă un pas…

Cu puțin timp înainte de miezul nopții eram pe genunchi și mă rugam…mă rugam ca să devin predicator! Cu puțin timp înainte de miezul nopții, și înainte să înceapă artificiile de afară, cu lumini și explozii (nu cred că e relevant acest aspect, dar așa s-a întâmplat), în timp ce mă rugăm…ÎNTUNERIC! Atât pot spune…întuneric, înăuntrul meu, a fost ca și cum am fost golit de tot ce sunt, de tot ce am, de tot ce există, a fost ca și cum tot întunericul existent a intrat în ființa mea, în fiecare celulă, ca și cum ceva a intrat în mine și m-a posedat…eram ferm convins că, la fel ca și regele Saul în vechime, un duh rău intrase în mine.

În acel moment am înțeles…am simțit puternic în emoțiile mele, dar am și înțeles perfect în mintea mea: sunt mai păcătos ca Iuda, sunt mai rău ca Saul, tot ce făcusem până atunci a fost să mă folosesc de Fiul lui Dumnezeu pentru scopurile mele, L-am vândut! Îl căutam pe El ca să scap de iad, voiam să fiu predicator ca oamenii să mă ridice în slăvi, citeam mult ca să știu mult, ca să fiu aplaudat de alții, mă purtăm frumos ca să fiu lăudat, am înțeles că ABSOLUT tot ce făcusem până în acel punct, a fost doar despre mine, și pentru mine.

Nu știu dacă poți să-ți simți păcătoșenia, nu știu dacă poți să percepi rădăcina păcatului care este în tine, dar ce știu e că am văzut-o într-o oarecare măsură, pot spune că am văzut ce sunt: corupt până la capăt, capabil doar de rău, și în același timp dorind cu însetare să fiu rău, este absolut înfricoșător ce suntem noi, în noi înșine…o prăpastie fără fund, un întuneric gros și impenetrabil, corupți 100%.

M-am ridicat de la rugăciune imediat, cu o frică de o simțeam și care mă afecta fizic (din acel moment am rămas cu sechele până acum, și fizice și psihice), și am sărit repede în pat…mă uităm la podea, sub birou, mă așteptam ca podeaua să se despice și să fiu aruncat în iad, eram convins că asta urma, era evident. Am trimis repede un mesaj la câțiva frați și le-am spus să se roage. Nu știam ce să fac, voiam să-mi iau viața, dar știam că dacă fac asta ajung în fața lui Dumnezeu, și era ultimul loc unde voiam să fiu, tot ce voiam era să mă ascund de Dumnezeu…dar unde să fug de Dumnezeu?

După mult timp am înțeles, că dacă vrei să fugi de Dumnezeu, singurul loc sigur este, tot la Dumnezeu! Fugi de mânia lui Dumnezeu, alergând LA Dumnezeu, LA Isus Hristos, și El te va primi.

Până la urmă am luat Biblia să văd ce găsesc…am căutat, până la urmă am găsit locul unde scrie:

“Căutați, și veți găși; bateți, și vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate, i se deschide”

Am pus degetul pe verset, și I-am zis lui Dumnezeu “uite ce scrie aici!”, încercam să-L fac pe Dumnezeu să înțeleagă că dacă așa scrie El trebuie să facă ce scrie…dacă eu bat, El trebuie să deschidă!

Nu cred că am fost în viața mea așa determinat (de fel nu sunt o persoană ambițioasă, renunț ușor), dar acum am strâns din dinți și am tot căutat, am tot bătut…Domnul Isus a promis că dacă vine cineva la El, El nu-l izgonește afară! Inima mea era ca de piatră, avea o greutate mare, nu mai simțeam nimic, eram ca mort, emoțional și mental vorbind. Una sau 2 ore am tot răsfoit Biblia, nu mai știu, până când am ajuns la Isaia.

“Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe că zăpada; de vor fi roşîi că purpura, se vor face că lâna.”

Nu pot exprima sau explica ce s-a întâmplat în timp ce citeam acest verset, ce pot spune e că am simțit ca și cum un foc aprins a fost pus pe inima mea, am simțit o căldură, și inima mea nu mai era grea. Pe urmă m-a luat somnul, era deja spre 3 dimineața.

Cât de mare este păcatul din mine?

Era revelionul, și obiceiul la noi în sat era să se țină adunare dimineața, pe data de 1 a noului an…m-am trezit și m-am dus la adunare. În timp ce mergeam pe drum, încă eram convins că fusesem posedat de un duh rău, pe de o parte îmi era teamă că acum, la fel ca și Saul, o să îi urăsc pe cei credincioși, pe de altă parte, totul în jurul meu părea schimbat, era ca și cum am visat, după care m-am trezit și totul era diferit…poate că nu mă odihnisem destul, cine știe!

Am ajuns la adunare, și în loc de ură, îmi doream să îi iau în brațe pe toți credincioșii…însă sentimentul de nesiguranță și inimă străpunsă tot nu dispăruse, aveam aceleași îndoieli, aceleași temeri.

În mine este ceva, cineva, o entitate, o prezență, și mă refer aici la natura păcătoasă…este ceva de care vreau cu orice chip să scap, deoarece este șireată, este rea, dorește în mod activ să facă tot ce este greșit, are o sete și o foame de nestăvilit, dacă ar putea, ar lua tot ce este păcătos în lumea asta și ar înghiți tot într-o secundă, și tot nu s-ar sătura, e o groapă fără fund, o cascadă fără sfârșit, e ceva ce se luptă din răsputeri să supraviețuiască și să propășească, și acest CEVA ce este în mine urăște tot ce e sfânt, urăște în mod activ, urăște cu pasiune, câteodată simt că vrea să mă chinuie, și pare satisfăcută când reusese, pare că zâmbește…dar mai presus de toate, se împotrivește cu tot ce are și tot ce este, se împotrivește Numelui Isus.

Ne apropiem de sfârșit…însă, începând de atunci și timp de aproape 3 săptămâni, am avut cea mai neagră, dureroasă, urâtă și oribilă perioada din viața mea. În 3 săptămâni nu am avut prea multe nopți în care să dorm bine, mereu coșmaruri, mereu mă trezeam brusc, transpirat și speriat…mă gândeam cu groază că vine noaptea, și când mă trezeam îmi era groază că urmează încă o zi.

Nu am avut nici liniște, nici pace, timp de 3 săptămâni.

Aveam momente în care mă duceam să mă plimb pe jos, mă plimbam perioade lungi cu autobuzul, doar ca să nu mă mai gândesc la nimic, eram extrem de apăsat, mă durea fizic…dacă se întâmpla să primesc o oarecare siguranță, după câteva ore se întoarcea o nesiguranță și mai mare…și bineînțeles că s-a întors iar Evrei 6…și am început să cred iar că nu mai există iertare pentru mine.

Am ajuns atât de apăsat încât, într-o zi, în timp ce mă plimbam pe malul unui râu (aveam acest obicei), am privit la un arbust și am devenit gelos pe el, voiam mai degrabă să fiu eu în locul lui…el nu avea sentimente, el nu putea să simtă durerea apăsătoare și ascuțită care era non-stop în inima mea, el există o perioada pe acest pământ și pe urmă intră în neființă.

Nu mai țin minte mare lucru din acea perioadă, ce știu este cum s-a terminat. Într-o zi ascultam o lectură a lui Dave Hunt despre duhuri înșelătoare și lucruri demonice în Creștinism, și la un moment dat a vorbit și ceva despre credință. In acele momente am înțeles că oricât de mult aș încerca eu “să cred”, nu o să reușesc niciodată…eu nu pot să-i aduc lui Dumnezeu această credință pe care, credeam eu, El o cere de la mine ca să mă mântuiască!

Dumnezeu mi se părea încruntat, supărat, mânios față de mine, și am renunțat…mi-am dat seama că nu pot, nu am cum, eram epuizat și pur și simplu nu mai puteam să merg mai departe, după 1 an și ceva ajunsesem la capătul oricăror puteri, și m-am decis să închei cu toate acestea. A venit seara, m-am pus pe genunchi, și am zis doar atât: “Doamne, eu nu pot să cred. Sunt vinovat, și merit condamnarea Ta…fă ce vrei cu mine.” Eram convins că Dumnezeu mă va lepăda, mă va judeca și mă va condamna, acesta era concluzia normală, rezultatul logic a ceea ce eram eu, când mă puneam în lumina a ceea ce este Dumnezeu.

Atât am zis, și m-am pus în pat să dorm, și deși nu s-a întâmplat nimic, nu am simțit nimic, a fost totuși prima seară în 3 săptămâni când m-a luat somnul repede și am dormit fără să mă trezesc sau fără coșmaruri.

Dumnezeu este bun!

M-am trezit, era cam 6 dimineața, trebuia să plec la serviciu. În camera mea (locuiam acasă acum, nu mai stateam la cămin) era foarte frig, pe vremea aceea aveam sobe, era ianuarie, și pe atunci iernile erau grele. În timp ce mă îmbrăcăm să plec, o săgeata a străpuns mintea mea, ca un fulger…nu am simțit nimic, dar am înțeles, am văzut, am perceput, și un singur cuvânt era în mintea mea: Isus. Am înțeles că Isus este îndeajuns, că Isus este suficient, că tot ce trebuie e să privești la El, să ai încredere în El, că încrederea simplă în El este mântuire, și a început să mi se pară totul atât de evident, atât de simplu, atât de logic, atât de normal.

Dacă mă întreabă cineva acum de unde știu că sunt mântuit…știu pentru că Domnul este milos, am încredere că Dumnezeu mă va mântui pentru că este bun, pe baza lucrării pe care Isus Hristos a făcut-o, pentru că El a murit în locul meu, El a plătit toate păcatele făcute de mine, sunt mântuit pentru că ISUS!

Cumva, atunci am înțeles ce înseamnă HARUL! Tot ce mai știu este că am început să mă plimb prin cameră și să cânt refrenul cântării fratelui Nicolae Moldoveanu, “Numai harul”…din acel moment și până azi, nu am mai avut perioade de îndoială cu privire la faptul că Îi aparțin lui Dumnezeu, așa cum aveam înainte. Au mai venit gânduri, a mai venit nesiguranță, au mai fost momente, însă toate din afară, nimic din interior.

A.W. Tozer spunea: “Nu contează cum ai intrat în Împărăție, contează că ai intrat!” Cât de adevărat…eu comparam mereu convertirea mea cu convertirile altora, și pentru că nu erau la fel de profunde, sau la fel de spectaculoase, sau la fel de nu știu cum, credeam că eu nu sunt mântuit. Nu faceți și voi aceeași greseală, nu încercați să obțineți siguranța mântuirii voastre privind la convertirea voastră, crezând că dacă s-a întâmplat nu știu ce, sunteți mântuiți, sau că nu sunteți…priviți la Isus și veți fi mântuiți.

Isaia 45.22: “ Look unto me, and be ye saved, all the ends of the earth”, adică,
“Priviți la Mine și veți fi mântuiți, toate marginile pământului.”

Un frate a fost convertit în timp ce stătea pe canapea…pur și simplu a venit o pace peste el, inexplicabilă, fără să facă nimic. Despre unul dintre credincioșii de acum câteva sute de ani se spune că a fost convertit în timp ce privea la umbrele pe care le lăsau frunzele unui copac…alții au agonizat zile întregi, alții doar au privit spre cer, alții și-au mărturisit păcatele ore în șir, alții doar au zis “Ai milă de mine Doamne!”

Dumnezeu lucrează așa cum știe El, cu fiecare în parte în mod diferit, și oricât am încerca noi să explicăm convertirea noastră, sunt multe lucruri pe care nu le înțelegem, sau pe care le înțelegem greșit, sau pe care le exagerăm…când am fost eu născut din nou? NU ȘTIU! Când am primit credința? NU ȘTIU…este tot ce am simțit și văzut ceva real, de la Dumnezeu, sau doar înfierbântările imaginației mele bogate? NU ȘTIU, ce știu însă e că o parte din ce s-a întâmplat este sigur de la Dumnezeu, și dacă nu e de la Dumnezeu, nu este El atât de mare încât să facă să lucreze pentru scopurile și planurile lui, absolut tot, fie că e de la El sau nu, fie că e real sau nu?

CE mai știu este asta, Isus, atât…Bunul, Mărețul, Infinitul, Binecuvântatul Dumnezeu Etern, El este motivul pentru care sunt mântuit, motivul pentru care voi fi mântuit și păstrat pentru eternitate lângă El, motivul pentru care cred, scopul pentru care am fost creat și mântuit, toate izvorăsc din El, toate se întorc la El, toate vor fi pentru El, pentru că El merită, merită pentru tot ceea ce a făcut, dar mai presus de atât, merită pentru tot ceea ce este El în Ființa Lui.

Isus este bun!

Am scris toate acestea ca să rămână scrise, poate cineva trece prin ce am trecut și eu, poate cineva are îndoieli, poate cineva trăiește în nesiguranță…am scris acestea ca să vi-L arăt pe El!

Veniți la Isus, nu încercați să Îi aduceți ceva de la voi, din partea voastră…doar veniți la El…dacă nu puteți să veniți la El, spuneți-i Lui asta: “Eu nu pot să vin la Tine, ajută-mă!”

Dacă nu puteți să credeți, spuneți-i Lui asta: “Eu nu pot să cred, ajută necredinței mele!” Poate nu vreți să veniți, poate nu credeți că El există, poate că batjocoriți Numele Lui…veniți la El și spuneți-i Lui toate acestea…doar veniți la Isus, pentru că:

“Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă”